O ședință la noi durează 120 de minute. Doi copii din trei au sub zece ani. Dacă aș vorbi eu două ore, i-aș pierde în primele douăsprezece minute și mi-ar rămâne o sală de copii care se uită politicos în direcția mea.
Așa că nu predau la fel de la un capăt la altul al orei. Nici nu predau la fel de la o săptămână la alta. Sună a argument de pliant. Din păcate e pur și simplu singurul mod în care doi copii de opt ani rămân atenți timp de două ore.
Ce nu cred despre metode
O să încep cu ce nu cred, fiindcă se aude des și sună convingător.
Nu cred în povestea cu „fiecare copil are stilul lui de învățare, unul e vizual, altul auditiv, altul kinestezic”. Ideea circulă de vreo treizeci de ani prin școli și prin cursuri de formare, dar de fiecare dată când cineva a testat-o serios, adică a predat aceluiași copil în stilul lui presupus și în alt stil, diferența n-a apărut. Copilul etichetat vizual nu învață mai mult din imagini decât din sunet.
Nu înseamnă că variația e inutilă. Înseamnă că motivul pentru care e utilă e altul.
De ce variez, de fapt
Un cuvânt învățat pe o singură cale rămâne agățat într-un singur loc. Copilul care doar a citit cuvântul bridge pe o fișă îl recunoaște pe fișă. Dacă l-a și auzit, l-a și spus cu voce tare, a și desenat un pod, a și trecut pe sub un pod imaginar făcut din brațele a doi colegi și a și scris o propoziție cu el, atunci cuvântul are cinci fire care duc spre el. Se ajunge la el din cinci direcții.
Asta funcționează la toți copiii, nu doar la cei „kinestezici”. Nu adaptez metoda după copil. Trec același material prin mai multe canale, pentru toți.
Al doilea motiv e mai prozaic. Atenția susținută a unui copil de opt ani ține cam zece până la cincisprezece minute pe o singură sarcină. După aia nu mai e rea-voință, e biologie. O oră de 120 de minute înseamnă deci vreo opt sau nouă blocuri diferite, cu ritmuri diferite, cu treceri clare între ele. Când schimb activitatea, atenția se resetează gratis.
Ce se întâmplă efectiv într-o ședință
Ordinea diferă, dar tipurile de activitate se rotesc cam așa.
Deschidem aproape mereu cu ceva vorbit și rapid, în picioare, cu întrebări scurte care merg pe rând prin toată sala. E și încălzire, și verificare, îmi arată în trei minute cine a uitat totul de săptămâna trecută.
Urmează, de obicei, materialul nou, iar aici stau eu cel mai mult în față. E singura parte care seamănă cu o lecție clasică și e cea mai scurtă.
Apoi vine jocul de rol. Doi copii, o situație, o comandă la restaurant, un drum întrebat pe stradă, o ceartă între frați. Aici se vede cine poate folosi ce știe, iar diferența dintre a ști și a putea folosi e uriașă.
Undeva la mijloc punem povestea. Le citesc, ei ascultă fără să aibă textul în față, apoi mi-o repovestesc ei mie. La cei mici, cu cântec și cu mișcare, fiindcă ritmul fixează pronunția mai bine decât orice explicație.
Spre final scriem. Puțin, dar scriem, pentru că engleza vorbită fără scris produce copii care la doisprezece ani nu pot completa un formular.
Și mai există partea despre care nu vorbește nimeni în broșuri: repetiția seacă. Verbe neregulate, pronunții care nu ies, structuri care trebuie să devină automate. Nu e distractiv, se face în doze mici, și nu se poate ocoli. Orice centru care vă spune că la ei totul e joacă vă spune o poveste frumoasă.
De ce o singură metodă dă greș
Am văzut ambele extreme.
Într-o parte e școala gramaticii și a traducerii, în care copiii ajung să știe regula pentru present perfect dar tac când îi întrebi cum a fost weekendul. Am primit zeci de copii formați așa. Au tot ce le trebuie în cap și nu au acces la ce au.
În cealaltă parte sunt cursurile care se laudă că totul e conversație și joacă. Copiii vorbesc mult, ceea ce e bine, dar dacă nimeni nu corectează sistematic, greșelile se fixează. La treisprezece ani ai un copil care vorbește fluent și greșit, iar greșeala fixată se scoate mult mai greu decât se învață corect din prima.
Metoda mea, adusă din Anglia și frecată douăzeci de ani pe copii din Vaslui, stă între cele două. Baza e orală, se vorbește mult, dar există și corectare, și scris, și repetiție. N-are nimic original în ea. Are doar avantajul că nu lasă nicio gaură mare.
Ce să întrebați când alegeți un curs
Nu întrebați ce metodă se folosește. Toată lumea are un nume frumos pentru ce face, iar numele nu vă spune nimic.
Întrebați altceva: ce face copilul în ultimele douăzeci de minute ale ședinței. Dacă răspunsul e că stă în bancă și completează o fișă, știți deja cum arată ora. Dacă răspunsul e că vorbește, joacă un rol sau povestește ceva în fața celorlalți, e altă discuție.
Și mai întrebați câți copii sunt în grupă. La douăzeci de copii, oricât de bună ar fi metoda, fiecare apucă să vorbească vreo două minute pe oră. Nu se poate altfel. La zece sau doisprezece, se poate.
La Sunshine puteți asista gratuit la o lecție, fără nicio obligație, tocmai ca să vedeți singuri cum e împărțită ora. Str. Ștefan cel Mare nr. 303B, Vaslui. Programări la 0743 366 658.